Cu ce plec din 2015

Se termină în curând un sezon, dintr-un serial cu episoade din realitatea noastră, cu spuse și nespuse, cu experiențe trăite sau abandonate din lipsa de curaj.

Se termină așa bruscdownload, fără zăpadă și-ntr-un aer de nu știu cum, ca niște beculețe care au ars frumos, dar care au fost scoase din priză.

Și începem să ne tot facem liste –de cumpărături, de ce am bifat sau nu anul ăsta, liste cu ce ne dorim, cu oameni dragi care vor primi cadou, cu zile de vacanță rămase…

Contorizăm fapte, oameni, întâmplări și vise împlinite… și apoi, dacă  ne mai rămâne timp, și pe noi.

Am făcut destul? Am meritat? Mai puteam? Ce fac la anu?

-Nu vreau nimic special de la 2016.

-Ei, cum?

-Nu mai știu… că 2015 a fost bun și lung și m-a învățat cam multe, iar acum nu mai vreau…poate că îmi ajung lecțiile luate, lucrurile înțelese și vreau  doar să devin ce am început să fiu…

***

La final de 2014, m-am trezit deschizând gura la o masă zicând că eu am învățat din acel an că oamenii pleacă. Atât.

Și m-am gândit atunci, la plecări simple, la lipsa predictibilului pe care mi-l doresc, la faptul că oamenii nu sunt statornici în viața mea.

Un an mai târziu, azi,  mi-am dat seama că nu învățasem suficient. Și că abia acum am înțeles că oamenii chiar pleacă…

De tot. Definitiv. Fără întoarcere.

 

Îți iei strict atât cât ai nevoie de la ei, și tu le dai în schimb, același lucru. Sunt povești care se scriu și lecții care rămân, dacă vrei. Dar nu e nimic permanent.

Asta mă face să mă gândesc din nou la tot ce am, și să mă întreb –dacă mâine nu mai există nimic din ceea ce știu azi, ce i-am învățat eu pe oamenii din viața mea?

Ce am luat eu de la ei și ce am dat?

Și mă  trezesc învățând lecția 2, care zice că dacă tot las niște oameni în viața mea, ce-ar fi să văd dacă pot merge cu ei până la un nivel superior de încredere, în care să vrem să povestim despre demoni și frici, despre nimic sau despre orice gând, despre trecut, dorințe, univers și blabla-uri. Despre cum e când e vreme rea în suflet, nu afară.

Prin conectare și înțelegere.

Dar era greu să fac asta, și a mai fost nevoie să învăț… să îmi pese de oameni, să îmi doresc să iubesc oamenii așa cum sunt și să am grijă de ei. Vor fi câțiva care nu vor merita deschiderea sau care nu și-o vor dori. Și nici nu trebuie, atâta vreme cât eu pot face ceva pentru ei, chiar dacă asta înseamnă doar să încerc să fiu un om bun, și, să se știe că, în caz de vreme rea, pot oferi umbrela.

După conștientizarea că oamenii chiar pleacă am învățat că e nevoie să dau plecării un sens. Pentru că a pleca înseamnă deopotrivă și a porni, și a sfârși..iar direcția pe care o dăm, e la noi.

Nimeni nu este etern fizic, cu atât mai puțin relațiile dintre noi. Ar fi păcat să nu ne dăm drumul unii altora, să ne legăm strâns de stări și oameni care nu ni se mai potrivesc… care au nevoie să se ducă în altă parte, care… „ne-au rămas mici” sau le-am rămas noi lor… care ne-au dat ce am avut nevoie și care pot fi MAI MULT în altă parte.

Nu ne aparținem unii altora. Dar avem prea multe de luat unii de la alții, și ar fi păcat să nu cunoștem cât mai mult din ce avem în jur.

O să intru în sezonul 26, cu gândurile și lecțiile astea și cu dorința ca la finalul lui sa le fi învățat de-adevăratelea.

Cât despre liste… mai mult decât ce vreau să am, o să am o listă cu ce fel de om aș vrea să devin.

 

 

 

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s